Infrarot Ausstellung

Online-Ausstellung / Expoziție online

Kurze Vorstellung

Nach einer Phase politischer Instabilität von 1944 bis 1947 unter der Besatzung durch die sowjetische Armee wurde am 30. Dezember 1947 die Monarchie in Rumänien abgeschafft und die Rumänische Volksrepublik proklamiert. Unter mehreren Regierungen und zwei markanten Diktatoren erlebte die rumänische Gesellschaft, deren Vielfalt durch 20 nationale Minderheiten repräsentiert wird, zunächst den proletarischen Internationalismus (1947–1964) und anschließend den Nationalkommunismus (1964–1989), die sich in ständiger Veränderung und Neugestaltung befanden. Die nationalen Minderheiten machten sowohl gemeinsame als auch unterschiedliche Erfahrungen im Vergleich zur rumänischen Mehrheit. Es ist uns eine große Ehre, unserem Publikum im Rahmen dieser Ausstellung einige Perspektiven der von Nicolae Ceaușescu so bezeichneten „Ungarn, Deutschen und Angehörigen anderer ansässiger Nationalitäten“ näherbringen zu können.

Scurtă prezentare

După o perioadă de instabilitate politică între 1944 și 1947, sub ocupația armatei sovietice, la 30 decembrie 1947 a fost desființată monarhia în România și a fost proclamată Republica Populară Română. Sub mai multe guverne și doi dictatori marcanți, societatea românească, a cărei diversitate este reprezentată de 20 de minorități naționale, a trecut mai întâi prin internaționalismul proletar (1947–1964) și, ulterior, prin național-comunism (1964–1989), care s-au aflat într-o continuă schimbare și remodelare. Minoritățile naționale au trăit experiențe atât comune cât și diferite în comparație cu majoritatea românească. Este o mare onoare pentru noi să putem aduce publicului, în cadrul acestei expoziții, câteva perspective asupra celor pe care Nicolae Ceaușescu i-a numit „maghiari, germani și membri ai altor naționalități conlocuitoare”.

Armenische Minderheit / Minoritatea armeană

Dr. Varujan Vosganian

geb. 1958, Vorsitzender der Union der Armenier in Rumänien und des Schriftstellerverbands Rumäniens

Ich wurde in Craiova geboren, aber ich kam zum Studium nach Bukarest. Ab 1978 unterrichtete ich die armenische Sprache an einer von der armenischen Gemeinschaft gegründeten Sonntagsschule, die gewissermaßen im Verborgenen operierte, da sie nicht offiziell genehmigt war. 1981, als ich im vierten Studienjahr war, schrieb ich mehrere Artikel, darunter einen mit dem Titel „Die Vereinigung der kommunistischen Studenten: Macht ohne Ruhm“, der zeitgleich mit den freien Studentenbewegungen in Polen erschien. Daraufhin wurde ich von der Securitate überwacht, die feststellte, dass ich nichts organisierte. Dennoch forderten sie meine Exmatrikulation. Die Professoren widersetzten sich jedoch, da ich den besten Notendurchschnitt hatte. Trotzdem wurde mir eine Doppelzuweisung nicht erlaubt – also weder eine Stelle an der Universität noch an einem Forschungsinstitut – und so nahm ich eine Position in der Brauerei „Bragadiru“ an, wo ich als Ökonom ohne jeglichen Kontakt zu den Securitate-Offizieren in einer bescheidenen Stellung arbeitete.

1984 kontaktierte mich die Securitate mit der Aufforderung, die Briefe der Armenier an ihre Verwandten zu lesen, doch ich lehnte ab. Aus diesem Grund erhielt ich weder eine Bukarester Aufenthaltserlaubnis noch eine Wohnung, wie man es mir angeboten hatte. Als ich im Literaturbeiblatt „Scânteia Tineretului“ debütierte, schlug mir der Chefredakteur vor, meinen Namen zu ändern, da er nicht rumänisch klang. Später räumte er jedoch ein, dass es richtig gewesen sei, ihn beizubehalten.

Die armenische Gemeinschaft hatte kein Recht mehr auf irgendeine Form weltlicher Organisation. Vor dem Zweiten Weltkrieg war sie gut organisiert gewesen. Nach dem Krieg wurden die Parteiführer verhaftet und nach Sibirien deportiert. Der einzige Treffpunkt blieb die Kirche. Die armenische Schule existierte bis Anfang der 1960er Jahre, doch das Internat wurde geschlossen, armenische Lehrerkräfte konnten nicht mehr ausgebildet werden, und so wurde die Schule schließlich aufgelöst.

Die armenische Presse wurde abgeschafft, doch 1950 wurde die Zeitung „Nor Ghiank“ gegründet, die auf der Titelseite die Botschaften der Kommunistischen Partei übernahm und ansonsten – innerhalb der gegebenen Einschränkungen – das Leben der Gemeinschaft widerspiegelte: religiöse Themen, politische Fragen und das Ideal eines freien Armeniens. Die Redakteure, ausgezeichnete Kenner der armenischen Sprache, konnten so die armenische Kultur bewahren. Um bei der Zeitung arbeiten zu können, musste man Parteimitglied sein und eine Bukarester Aufenthaltserlaubnis besitzen. Das Eigentum der Gemeinschaft wurde verstaatlicht, und der Eparchialrat musste die Behörden informieren. Dennoch überlebte der Kult, und die Kirche blieb der Ort, an dem wir uns trafen und armenische Feste organisierten, ohne ein Gefühl ständiger Überwachung zu haben.

n. 1958, președinte al Uniunii Armenilor din România și al Uniunii Scriitorilor din România

M-am născut în Craiova, dar am venit la facultate în București. Din 1978 am predat limba armeană la o școală duminicală creată de comunitatea armeană, care funcționa oarecum clandestin, nefiind aprobată legal. În 1981, când eram în anul IV, am scris câteva articole, dintre care unul se numea „Asociația studenților comuniști: putere fără glorie”, apărut odată cu sindicatele libere ale studenților din Polonia. Atunci am fost urmărit de Securitate, care a constatat că nu organizam nimic, și a cerut să fiu dat afară din facultate. Profesorii s-au opus, deoarece aveam cea mai mare medie. Totuși, nu mi s-a permis repartiția dublă, adică să rămân la facultate să predau sau să merg la un institut de cercetare, așa că am acceptat o poziție la Fabrica de Bere „Bragadiru“, unde am lucrat ca economist fără nicio legătură cu ofițerii Securității, ocupând o poziție modestă. 

În 1984 Securitatea m-a contactat pentru a citi scrisorile armenilor trimise rudelor lor, dar am refuzat, motiv pentru care nu am primit buletin de București și o casă, așa cum mi s-a oferit. Când am debutat în Suplimentul literar „Scânteia Tineretului”, redactorul șef mi-a propus să-mi schimb numele, deoarece nu era românesc, dar mai târziu a recunoscut că decizia de a-l păstra a fost corectă.

Comunitatea armeană nu mai avea dreptul la nicio formă de organizare laică. Până la Al Doilea Război Mondial, era bine organizată. După război, liderii partidelor au fost arestați și deportați în Siberia. Singurul loc de întâlnire a rămas biserica. Școala armeană a funcționat până la începutul deceniului 7, dar căminul a fost închis și, nemaiputând fi formate cadre didactice armene, școala, la rândul ei, s-a închis. 

Presa armeană a fost desființată în momentul instaurării comunismului. Dar, în 1950 s-a înființat ziarul „Nor Ghiank”, preluând pe prima pagină mesajele Partidului Comunist și reflectând, în rest, viața comunității, cu restricțiile de rigoare: teme religioase, politice și idealul unei Armenii libere. Redactorii, buni cunoscători ai limbii armene, au reușit să perpetueze cultura armeană. Pentru a lucra la ziar trebuia să fii membru de partid și să ai buletin de București. Bunurile comunității au fost naționalizate, iar Consiliul Eparhial trebuia să informeze autoritățile despre tot ce se întâmplă. Însă cultul a supraviețuit, iar biserica a rămas locul unde ne întâlneam și organizam sărbători armenești, fără să simțim supravegherea Securității.

Sirun Terzian

geb. 1958, stellvertretender Vorsitzender der Union der Armenier in Rumänien

In meiner Jugend sagte mir mein Vater, ich solle unauffällig bleiben und nicht aus der Reihe tanzen. Wir waren Armenier und lebten unter Rumänen. Daran war nichts Schlechtes, aber ich musste vorsichtig sein, da es eine gewisse Zurückhaltung und auch einen Mangel an Vorteilen gab. 

Das Tragen eines armenischen Namens hatte sowohl positive als auch negative Aspekte. Beim ersten Kontakt mit neuen Menschen wurde ich mit der armenischen Minderheit assoziiert, die als fleißig und ruhig galt. Gleichzeitig verspürte ich die Verantwortung, den Ruf meiner Gemeinschaft nicht zu beschädigen. Meine Mutter wurde Staatssekretärin im Bereich der Leichtindustrie und später Direktorin eines Baumwollverarbeitungsbetriebs. Diese Positionen hätte sie nicht einnehmen können, wenn sie den Namen meines Vaters, Terzian, getragen hätte. Sie behielt ihren Namen Șoană und war als Genossin Șoană bekannt. 

Im Kommunismus musste man, wenn man beispielsweise Jura studieren wollte, eine Akte einreichen, die belegte, dass man aus einer „guten“ Familie stammte, mit Eltern, die Parteimitglieder waren. Wegen des Namens Terzian hätte ich dieses Studium nicht aufnehmen können. Nach der Revolution war es mir jedoch problemlos möglich. 

In den 1960er- und 1970er-Jahren erlebte Rumänien eine relativ offene Phase, in der das Ceaușescu-Regime versuchte, sich im Westen positiv darzustellen, und einige Menschen ausreisen konnten. Deutschland und Israel kauften ethnische Deutsche und Juden frei, während Armenier ihren Weg finanziell selbst organisieren mussten. Die Ausreise erfolgte über den Libanon, von wo aus man von wohlhabenderen Verwandten in den Vereinigten Staaten, Frankreich oder Argentinien aufgenommen wurde. Später wurden die Möglichkeiten eingeschränkt. Mein Vater versuchte mir zu helfen in die Vereinigten Staaten zu meinem Onkel auszureisen, doch es gelang nicht. Nach dem Tod meines Vaters versuchte seine Schwester, seinen Wunsch zu erfüllen. Ich stellte die entsprechenden Anträge, erhielt jedoch eine Ablehnung. 

Ich beantragte eine Audienz und wurde in einem bewusst einschüchternd gestalteten Raum empfangen. Der Beamte hatte eine Akte mit allen Informationen über mich, und das Gespräch war kurz: Ich erklärte, dass ich meinen Onkel besuchen wollte, der auch mein Taufpate war. Als ich sagte, dass ich in die Vereinigten Staaten reisen wolle, wies der Beamte dies zurück mit der Begründung, der Ort und die Verwandtschaft seien zu weit entfernt. Man sagte mir, ich solle Einspruch erheben, doch bis heute habe ich keine Antwort erhalten und konnte nie ausreisen.

n. 1958, vicepreședinte al Uniunii Armenilor din România

În adolescența mea, tata îmi spunea să stau în banca mea și să nu ies în evidență. Noi eram armeni și trăiam între români. Nu era nimic rău, dar trebuia să am grijă, deoarece exista o anumită reținere și lipsă de beneficii. 

Legat de purtarea unui nume armenesc existau aspecte pozitive și negative. La primul contact cu persoane noi, eram asociat cu minoritatea armeană, considerată muncitoare și liniștită. Totodată, simțeam responsabilitatea de a nu strica reputația neamului. Mama mea a devenit secretar de stat în industria ușoară și mai târziu directoare la o întreprindere de prelucrare a bumbacului. Aceste posturi nu le-ar fi putut prelua dacă ar fi luat numele tatălui, Terzian. Ea și-a păstrat numele Șoană și era cunoscută drept tovarășa Șoană. 

În comunism, dacă aș fi vrut să studiez dreptul, trebuia să depun un dosar care să dovedească că proveneam dintr-o familie „bună”, cu părinți membri de partid. Din cauza numelui Terzian, nu aș fi putut urma această facultate. După revoluție, însă, am putut-o urma fără probleme. 

În anii ’60-’70, România a cunoscut o perioadă relativ liberă, când regimul Ceaușescu încerca să se facă binevăzut în Occident și unii oameni puteau pleca. Germania și Israel cumpărau etnicii germani și evrei, în timp ce armenii trebuiau să se descurce financiar individual. Plecarea se făcea prin Liban, urmând să fie primiți de rude mai înstărite din Statele Unite, Franța sau Argentina. Ulterior, opțiunile s-au restrâns. Tata a încercat să mă ajute să plec în Statele Unite la fratele său, dar nu am reușit. După moartea tatălui, sora lui a încercat să-i îndeplinească dorința, am depus actele pentru a pleca la unchiul meu și am primit răspuns negativ. 

Am cerut o audiență și am fost primit într-o cameră aranjată să intimideze, cu o psihologie atent concepută. Funcționarul avea un dosar cu toate informațiile mele, iar discuția a fost scurtă: am spus că vreau să-mi vizitez unchiul, care era și nașul meu de botez. Când am spus că vreau să merg în Statele Unite, funcționarul a respins ideea, motivând că destinația și ruda erau prea îndepărtate. Mi s-a spus să depun contestație, dar nici până azi nu am primit răspuns și, astfel, nu am mai reușit să plec.

Deutsche Minderheit / Minoritatea germană

Hans Georg Junesch

geb. 1970, Pfarrer der Evangelischen Kirche A.B. in Rumänien

Im Falle der siebenbürgisch-sächsischen Bevölkerung stand das Gemeinwohl strukturell im Mittelpunkt. Das Individuum musste sich dem Gemeinsinn unterordnen und es gab klare Strukturen innerhalb der deutschen Gemeinschaft: Wer sich einfügte, konnte profitieren, wer nicht, wurde ausgeschlossen. Dennoch bestand individuelle Freiheit, insbesondere im Hinblick auf Besitz. Für die Deutschen in Siebenbürgen war der Privatbesitz von zentraler Bedeutung – etwas, das der Kommunismus zerstört hat. 

Die Menschen trennten strikt zwischen Privat- und Arbeitsleben. Viele traten aus Kalkül der Kommunistischen Partei bei, ohne wirklich an sie zu glauben, sodass das System früh als bloße Fassade erkennbar war. Statt des angestrebten Gemeinwohls konzentrierten sich die meisten auf ihren eigenen Vorteil, was letztlich zum Zusammenbruch des Systems beitrug. Der kommunistische Staat enteignete nahezu alles – mit Ausnahme von Kirchen und Pfarrhäusern. Schulen, diakonische und kulturelle Einrichtungen sowie der sogenannte Kultursaal der Gemeinde wurden verstaatlicht, auch wenn dort weiterhin Feste stattfinden durften. Erst Ende der 1960er-Jahre konnten wieder Kronenfeste und andere kirchliche Feste gefeiert werden. Kirchliche Veranstaltungen für Jugendliche, wie es sie heute gibt, waren verboten. Interessanterweise war jedoch der Konfirmandenunterricht erlaubt, ebenso wie die Sonntagsschule im geschlossenen Rahmen des Pfarrhauses, aber nicht in der Schule.

Ich habe an inoffiziellen Ferienlagern der evangelischen Kirche teilgenommen, die meist im kleinen Rahmen stattfanden. Zum Beispiel besuchte ich kirchliche Jugendgruppen oder Zeltlager in den Bergen mit Jugendlichen aus verschiedenen Orten. Obwohl solche Zusammenkünfte offiziell nicht erlaubt waren, wurden sie als Ausflüge getarnt und von den Pfarrern organisiert. Selbst nach einer Polizeikontrolle im Jahr 1986 und möglichen Verwarnungen fanden diese weiterhin statt.

 Es gab Klassen mit Deutschunterricht, sodass wir mit rumänischsprachigen Schülern wenig Kontakt hatten. Nur die Jungen gerieten gelegentlich in Schlägereien. Die Geschichte der deutschen Minderheit wurde nicht unterrichtet, weshalb die Mehrheit kaum etwas darüber wusste – man respektierte sich und arbeitete zusammen, hatte aber gesellschaftlich wenig miteinander zu tun. In den 1970er-Jahren wurde man als Deutscher häufig als „Hitlerist“ beschimpft. Die Bedeutung des Begriffes kannten weder rumänische noch deutsche Kinder wirklich. Er wurde durch entsprechende Filmdarstellungen geprägt. Dennoch habe ich insgesamt keine größeren Spannungen am Dorf bewusst wahrgenommen.

n. 1970, preot al Bisericii Evanghelice C.A. din România

ÎÎn cazul sașilor transilvăneni, binele comun se afla, din punct de vedere structural, în centrul vieții. Individul trebuia să se supună spiritului comunitar, iar în cadrul comunității germane existau structuri clare: cine se integra putea beneficia, iar cine nu, era exclus. Totuși, exista libertate individuală, în special în ceea ce privește proprietatea. Pentru germanii din Transilvania, proprietatea privată avea o importanță centrală – lucru pe care comunismul l-a distrus. 

Statul comunist a naționalizat aproape totul – cu excepția bisericilor și caselor parohiale. Școlile, instituțiile diaconale și culturale, precum și așa-numita sală culturală a satului au fost de asemenea naționalizate, deși acolo se puteau organiza în continuare evenimente. Abia spre sfârșitul anilor 1960 au fost din nou permise sărbătorile coroanei și alte festivități bisericești.

Evenimentele bisericești pentru tineri, așa cum există astăzi, erau interzise. Interesant este că, totuși, orele de cateheză pentru confirmare erau permise, la fel ca și școala duminicală, dar doar în cadrul închis al casei parohiale, nu și în școală.

 Am participat la tabere neoficiale ale Bisericii Evanghelice, care aveau loc de obicei într-un cadru restrâns, fie în grupul de tineret, fie ca tabere de corturi în munți, alături de tineri din diferite localități. Deși astfel de întâlniri nu erau permise oficial, acestea erau prezentate drept excursii și organizate de preoți. Chiar și după un control al poliției în 1986 și posibile avertismente, aceste tabere au continuat să existe.

Existau clase cu predare în limba germană, astfel încât aveam puțin contact cu elevii românofoni. Băieții ajungeau uneori la încăierări. Istoria minorității germane nu era predată, motiv pentru care majoritatea nu știa aproape nimic despre aceasta – exista respect și colaborare, dar puțină interacțiune socială. În anii 1970, germanii erau adesea insultați cu termenul „hitlerist”, un cuvânt al cărui sens nu era cunoscut cu adevărat nici de copiii români, nici de cei germani, aceștia fiind influențat de filmele în care germanii erau prezentați ca fiind „cei răi”. Cu toate acestea, nu am perceput la sat, în ansamblu, tensiuni majore.

Beatrice Ungar

geb. 1963, Chefredakteurin von „Hermannstädter Zeitung“

Ich wollte Theologie studieren, doch diese Möglichkeit bestand für Frauen nicht. Stattdessen studierte ich Germanistik und gehörte zu den vorletzten Jahrgängen in Hermannstadt, die diese Option noch hatten Bei der Aufnahme an der Universität mussten wir ein Dokument unterschreiben, in dem wir uns verpflichteten, nach Abschluss des Studiums drei Jahre an dem Ort zu arbeiten, der uns von den staatlichen Behörden zugewiesen wurde. Für Germanistikstudenten bedeutete das in den meisten Fällen den Einstieg in den Schuldienst. Da ich den besten Notendurchschnitt meines Jahrgangs hatte, konnte ich mir meine Stelle aussuchen, die sich 60 Kilometer von Hermannstadt entfernt befand. 

Während meines Studiums arbeitete ich bei der „Hermannstädter Zeitung“, einer von vier deutschsprachigen Zeitungen in Rumänien zu jener Zeit. Obwohl die dreijährige Verpflichtung noch nicht erfüllt war, wollte mich die Redaktion früher übernehmen und es bestand die Möglichkeit, beim Bildungsministerium einen Antrag zu stellen, in dem dargelegt wurde, dass man mich dringend benötigte, während die Schule keinen solchen Bedarf hatte. So kam ich am 1. März 1988 zur Redaktion. Doch verriet uns jemand vom Schulinspektorat und am 1. April 1988 musste ich wieder unterrichten. Gegen Ende des Jahres 1988 nahm ich jedoch meine Tätigkeit in der Redaktion wieder auf. 1971, nach dem Verbot der Verwendung nicht-rumänischer Toponyme im öffentlichen Raum, wurde die „Hermannstädter Zeitung“ in „Die Woche“ umbenannt. Als Trost begrüßten sich die Mitarbeiter jeden Morgen mit „Liebe Wöchnerinnen und Wöchner“ statt mit „Liebe Hermannstädter“. 

In Hermannstadt durften wir nicht viel über Politik schreiben. Alles, was erschien, kam bereits aus Bukarest übersetzt – die sogenannten „Konserven“, also die Reden des Diktators. Praktisch schrieb Nicolae Ceaușescu die Zeitung. Die einzige Seite, auf der man frei schreiben konnte, war die 8. Seite, die dem „Sport“ und den „Veranstaltungsankündigungen“ gewidmet war. Früher gab es keine Pressefreiheit. Der Chefredakteur musste jeden Mittwoch zur Partei gehen, um Bericht zu erstatten. Am Freitag musste er erklären, warum bestimmte Dinge nicht in der Zeitung erschienen waren. 

Mit dem Eintreffen von Nicu Ceaușescu in Hermannstadt war dies jedoch nicht mehr notwendig. Da er diese Berichte nicht mehr wollte, sagte er uns: „Ihr wisst ja schon, was ihr nicht schreiben dürft.”

n. 1963, redactor-șef al „Hermannstädter Zeitung”

Am dorit să studiez teologie, dar această posibilitate nu exista pentru femei. În schimb, am studiat germanistică, fiind penultima generație care a avut această opțiune în Sibiu. În cadrul admiterii la facultate trebuia să semnăm un document, prin care ne angajam să lucrăm trei ani după terminarea studiilor în localitatea unde urma să fim repartizați de către organele statale. Acest lucru însemna pentru studenții de germanistică în cele mai multe cazuri intrarea în învățământ. Datorită faptului că am avut cea mai mare medie din generația mea, miam putut alege postul, care se afla la 60 de kilometri de Sibiu. 

În studenție am lucrat la „Hermannstädter Zeitung”, unul din cele patru ziare germane din România la acea vreme. Deși perioada de trei ani la locul de muncă nu se încheiase, redacția mă voia mai devreme și exista posibilitatea depunerii unei cereri la Ministerul Educației o cerere prin care se demonstra că au nevoie neapărat de mine, iar școala nu are aceeași nevoie. Astfel, am ajuns pe data de 1 martie 1988 la redacție, dar cineva de la Inspectoratul Școlar ne-a pârât și atunci a trebuit pe 1 aprilie 1988 să mă întorc să predau. Totuși, spre finalul anului 1988 miam reluat activitatea la redacție. În 1971, în urma interzicerii folosirii toponimelor non-românești în public, a avut loc redenumirea ziarului „Hermannstädter Zeitung” în „Die Woche” („Săptămâna”). Drept consolare, cei de la ziar se salutau în glumă în fiecare dimineață spunând: „Liebe Wöchnerinnen und Wöchner” („Dragi lăuze și lăuzi”) în loc de „Liebe Hermannstädter” („dragi sibieni”). 

La Sibiu nu trebuia să scriem prea mult despre politică. Ce apărea venea deja tradus din București, așa-numitele „conserve”, adică discursurile dictatorului. Practic, Nicolae Ceaușescu scria ziarul. Singura pagină unde se putea scrie liber era pagina 8, dedicată „Sportului” și „Anunțurilor de evenimente”. 

Înainte nu exista libertatea presei. Redactorul-șef trebuia în fiecare miercuri să meargă la partid pentru a raporta activitatea. Vinerea trebuia să explice de ce anumite lucruri nu apăreau în ziar. Odată cu sosirea lui Nicu Ceaușescu la Sibiu însă, acest lucru nu mai era necesar. Nemaidorind aceste sinteze, el ne-a transmis: „Voi știți deja ce nu aveți voie să scrieți.”

Johann Kautnik

geb. 1943, ehemaliger Sachverständiger des rumänischen Justizministeriums

Im Jahr 1943 wurde ich römischkatholisch getauft und erhielt den Namen Johann Kautnik. Kurz darauf kamen die Kommunisten an die Macht und romanisierten meinen Namen zu „Ioan Cautnic“. 

Mein Vater, Ferdinand Kautnik, stammte aus dem deutschen Adel, aus der Familie von Kaunitz. Er war Lehrer und Leutnant in der rumänischen Armee. Aufgrund seines Erbes und seiner Arbeit besaß mein Vater viele Grundstücke und Häuser. Nach der Machtübernahme durch das kommunistische Regime wurden viele ethnische Deutsche deportiert. Mein Vater spendete daraufhin seine Grundstücke, um unter der 5-Hektar-Grenze zu bleiben, damit er nicht als „Kulak“ galt und zur Zwangsarbeit geschickt wurde. 

Die Kommunisten in Bistritz glaubten, dass alle Deutschsprachigen Faschisten seien. Deshalb durfte mein Vater nicht mehr unterrichten. Aus demselben Grund wurde ich 1950, als ich in die erste Klasse kam, als einziger Schüler nicht zum Pionier gemacht. Aus Angst vor einer Verhaftung durch die Securitate brachte uns mein Vater die deutsche Sprache nicht bei. Ich fand jedoch ein Lehrbuch „Ich lerne Deutsch“ auf dem Dachboden und lernte es selbst. Wir lebten von den Obstgärten, die wir hatten, und vom Unterhalt meiner Mutter von 174 Lei (heute ca. 250 €), was für eine fünfköpfige Familie nicht ausreichte. 

Ich war Chefingenieur in der Agrargenossenschaft. Wir mussten die tatsächlichen Daten der Landwirtschaft melden, doch die Landwirtschaftsdirektion in Bistritz sendete aus propagandistischen Gründen aufgeblähte Zahlen nach Bukarest. Wir kannten die Wahrheit, aber alle hatten Angst, sich zu widersetzen. So erzielte die Genossenschaft zwei Jahre in Folge den ersten Platz im Maisanbau landesweit, was zur persönlichen Begegnung mit Nicolae Ceaușescu im Palast der Republik führte.

n. 1943, fost expert judiciar al Ministerului Justiției din România

În 1943 am fost botezat romanocatolic, primind numele de Johann Kautnik. La scurt timp, au ajuns comuniștii la putere și au românizat numele, devenind „Ioan Cautnic”. 

Tatăl meu, Ferdinand Kautnik, avea o proveniență nobilă germană, din familia von Kaunitz. El a fost învățător și locotenent în armata română. Datorită moștenirii și muncii sale, tatăl meu deținea multe terenuri și case. După instaurarea regimului comunist, mulți etnici germani au fost deportați. Tatăl meu a donat atunci terenurile sale, ca să scadă sub pragul de 5 hectare de teren, pentru a nu fi considerat „chiabur” și a nu fi trimis la muncă silită. Comuniștii din Bistrița credeau că toți vorbitorii de limbă germană sunt fasciști. De aceea, tatălui meu nu i s-a mai permis să predea. Tot pe același motiv, când am intrat în 1950 în clasa I, dintre toți colegii, numai eu nu am fost făcut pioner. De teama de a nu fi arestat de securitate,  tata nu m-a învățat pe mine și pe frații mei limba germană. Eu am găsit în pod un manual „Ich lerne Deutsch” și am învățat singur. Am trăit din livezile cu care am rămas și din pensia alimentară a mamei de 174 lei (astăzi aprox. 250 €), care nu ajungea pentru o familie de 5 persoane. 

Am fost inginer șef în Cooperativa Agricolă de Producție. De pe teren, trebuia să trimitem datele reale cu situația agricolă. Direcția Agricolă din Bistrița trimitea datele amplificate mai departe la București din motive propagandistice. Toți știam adevărul, dar tuturor ne era frică să ne împotrivim. Astfel, cooperativa la care am activat a ajuns doi ani la rând să fie pe locul întâi în țară la producția de porumb, ceea ce a condus la a-l întâni personal pe Nicoale Ceașescu în Sala Palatului Republicii.

Italienische Minderheit / Minoritatea italiană

Angela Tomaselli

geb. 1943, Mitglied des Verbands Bildender Künstler in Rumänien

In Brezoi lebten viele Italiener und Angehörige anderer Ethnien in gutem Einvernehmen miteinander. Die Holzfabrik hatte italienische Anteilseigner, weshalb viele Landsleute hierherkamen, um zu arbeiten. Nach der Nationalisierung blieben viele aufgrund der guten Bedingungen und Steuervergünstigungen. Dennoch wurde unsere Familie 1947 gezwungen, sich zu entscheiden: Romanisierung oder Ausreise nach Italien. Meine Eltern wollten nicht ins Ungewisse gehen und verzichteten vor einer Kommission rumänischer Beamter – und nicht vor einer italienischen Institution – auf die italienische Staatsbürgerschaft. Dieses Verfahren entsprach nicht den gesetzlichen Bestimmungen. Viele Verwandte gingen. Obwohl es ihnen anfangs schwerfiel, führten sie später ein finanziell deutlich besseres Leben als wir. 

Als frischgebackene Absolventin des Instituts für Bildende Künste in Bukarest wurde ich aufgrund meines guten Notendurchschnitts nach Galatz zugeteilt und nahm an den „republikanischen“ Ausstellungen teil, die für die Aufnahme in den Verband Bildender Künstler erforderlich waren. Nach den Julithesen von 1971 wurde die Aufnahme in den Verband wegen des uns auferlegten sozialistischen Realismus schwierig, der das Leben der Arbeiter oder das Ehepaar Ceaușescu verherrlichte. Da mein Stil realistisch und nicht abstrakt war, wurde ich jedoch nicht gezwungen, diese Themen zu übernehmen. Die meisten Künstler vermieden politische Themen. Ich erinnere mich, dass unter dem Regime von Gheorghe Gheorghiu-Dej einige Kommilitonen exmatrikuliert wurden, nur weil sie in Alben westlicher Expressionisten geblättert hatten. 

Wir hatten nicht die Möglichkeit, nach Italien zu reisen. Mein Vater hat Italien nie gesehen, auch wenn er es sich sehr gewünscht hätte. Ich konnte erst in den 1980er-Jahren dorthin reisen, für eine Ausstellung an der Accademia di Romania. Obwohl meine Reise bezahlt wurde, erhielt ich nur 5 Dollar für alle Ausgaben. Die Verwandten, die mich aufnahmen, waren schockiert über diese demütigenden Bedingungen. Ich reiste mit rumänischen Papieren, da mir niemand gesagt hatte, dass ich rechtlich gesehen noch italienische Staatsbürgerin war. 

Verwandte, die ausgewandert waren, besuchten uns und brachten Geschenke mit. Eine Verwandte begann zu weinen, als sie ihrer Nichte eine Banane gab und das Mädchen sie mitsamt der Schale aß – sie hatte bis zu diesem Alter noch nie Bananen oder Orangen gesehen.

n. 1943, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România

În Brezoi existau mulți italieni și alte etnii, trăind în bună înțelegere. Fabrica de cherestea avea acționari italieni, motiv pentru care mulți conaționali au venit să lucreze aici. După naționalizare, mulți au rămas datorită condițiilor bune și scutirilor de taxe. Totuși, în 1947, familia noastră a fost obligată să aleagă: românizarea sau plecarea în Italia. Părinții mei, nedorind să plece în necunoscut, au renunțat la cetățenia italiană în fața unei comisii de funcționari români și nu într-o instituție italiană – așa cum cerea în mod obișnuit legea. Multe rude au plecat și, deși le-a fost greu la început, ulterior au dus o viață financiară mult mai bună decât noi. 

Ca proaspătă absolventă a Institutului de  Arte Plastice din București, am fost repartizată la Galați datorită mediei mari, participând la expozițiile „republicane” necesare pentru primirea în Uniunea Artiștilor Plastici. După Tezele din iulie 1971, admiterea în Uniune a devenit dificilă din cauza realismului socialist impus, care preamărea viața muncitorilor sau portretele soților Ceaușescu. Deoarece stilul meu era realist, nu abstract, nu am fost forțată să adopt tematica promovată. Majoritatea artiștilor evitau temele politice. Îmi amintesc că, sub regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unii colegi fuseseră exmatriculați doar pentru că răsfoiau albume cu expresioniști occidentali. 

Am fost lipsiți de posibilitatea de a călători în Italia. Tatăl meu nu a văzut niciodată Italia, deși și-ar fi dorit enorm. Eu am reușit să plec abia în anii 1980 pentru o expoziție la Academia di Romania. Deși drumul mi-a fost plătit, am primit doar 5 dolari pentru toate cheltuielile. Rudele care m-au găzduit au fost șocate de aceste condiții umilitoare. Am călătorit cu acte românești, deoarece nimeni nu îmi spusese că, legal, eram încă cetățean italian. 

Rudele plecate ne vizitau aducând cadouri. O rudă a început să plângă când i-a oferit o banană unei nepoțele, iar fetița a mâncat-o cu tot cu coajă. Nu mai văzuse niciodată banane sau portocale până la acea vârstă.

Jüdische Minderheit / Minoritatea evreiască

Eva Maria Carașcă 
neé Keppich

geb. 1944, Lehrerin für Russisch, Französisch und Rumänisch

Mein Vater war ein genialer Buchhalter und Direktor einer Textilfabrik in Timișoara, die eigentlich einem Juden aus Israel gehörte. 1948, im Zuge der Nationalisierung, wurde die Fabrik verstaatlicht, mein Vater entlassen und auf eine schwarze Liste der „Ausbeuter“ gesetzt. Fast zehn Jahre lang konnte er nicht arbeiten. 

Wir lebten in einem Haus mit drei Zimmern zusammen mit meinen Eltern, Großeltern und meinem Bruder. Im Keller gab es einen Raum, in dem eine Arbeiterin untergebracht wurde. Wir waren sechs Personen ohne jegliches Einkommen. Deshalb vermieteten meine Eltern ein Zimmer an zwei Studenten. Wir hatten einen kleinen Hof und hielten Gänse und Hühner, um sie zu verkaufen. Meine Mutter verkaufte selbstverständlich auch ihren Schmuck. Ich erinnere mich noch gut daran, wie nach und nach Möbel aus den Zimmern verschwanden – sie haben alles verkauft. 

Ab den 1960er Jahren wurden Juden aus Rumänien vom israelischen Staat „freigekauft“. Damals konnte man ohne Dokumente ausreisen und durfte nur einen Koffer mit 20 kg mitnehmen. Die Wohnung musste geräumt werden und die Möbel mussten in Bukarest verpackt gekauft werden, um per Schiff nach Israel transportiert zu werden. Der israelische Staat lagerte sie ein Jahr lang. Außerdem durfte man in Israel den ersten drei Jahren nach der Ankunft nicht verlassen. 

Mein Cousin studierte Bühnenbild und arbeitete nach seinem Studium in Arad, mit Kooperationen in Bukarest. Dennoch erkannte er, dass er aufgrund seiner jüdischen Herkunft beruflich nicht vorankommen konnte. 1976 emigrierte er mit seiner Familie nach Israel, wo er trotz fehlender Dokumente sofort beim nationalen Fernsehen angestellt wurde – etwas undenkbares kommunistischen Rumänien. Im April 1989 wurde auch die Familie meines Bruders „freigekauft“. 

1961 begann ich mein Studium an der Philologischen Fakultät, Fachrichtung Rumänisch-Russisch. Meine Mutter meinte, die russische Sprache habe Zukunft. An der Universität hatten Kinder von Arbeitern und Bauern ihre reservierten Plätze und Stipendien, während die übrigen Bewerber um die verbleibenden Plätze konkurrierten und selbst nach der Aufnahme kein Stipendium erhielten. Als ich mein zweites Studienjahr begann, wurde diese Politik geändert und die Stipendien wurden nach Leistung vergeben. Danach begann ich ein zweites Studium Rumänisch-Französisch, um Lehrerin für Fremdsprachen und Rumänisch zu werden.

n. 1944, profesoară de limba rusă, franceză și română

Tatăl meu a fost un contabil genial și era directorul unei fabrici textile din Timișoara, care aparținea de fapt unui evreu din Israel. În 1948 odată cu naționalizarea, fabrica a fost naționalizată, tatăl meu a fost dat afară și trecut pe lista neagră de exploatatori. Aproape 10 ani nu a mai putut să lucreze. 

Am locuit într-o casă cu trei camere, alături de părinți, bunici și fratele meu. În beci aveam o încăpere unde ni s-a impus să găzduim o muncitoare. Eram șase persoane fără niciun venit. De aceea, părinții au închiriat o cameră la doi studenți. Am avut o curte mică și am crescut gâște și găini pentru a le vinde. Bineînțeles că mama mea a vândut bijuteriile pe care le-a avut. Încă țin minte când au început să dispară piesele de mobilier – au vândut tot. 

Începând cu anii 1960, evreii din România erau cumpărați de statul evreu. Pe vremea aceea se pleca fără niciun act, aveai voie doar cu o valiză de 20 de kg. Locuința trebuia eliberată și mobila trebuia cumpărată din București și ambalată, apoi pleca cu vaporul către Israel. Statul evreu oținea un an de zile în depozit. De asemenea, trei ani de zile de la sosire nu aveai voie să părăsești Israelul. 

Vărul meu a studiat scenografia și după studii a lucrat în Arad, având colaborări în București. Totuși, a realizat că nu va putea înainta în carieră din cauza faptului că era evreu. În 1976 a plecat cu familia în Israel, unde a fost imediat angajat, în ciuda lipsei documentelor, la televiziunea națională – lucru de neimaginat în România comunistă. În aprilie 1989 a fost cumpărată și familia fratelui meu.

În 1961 am început Facultatea de Litere, secția română-rusă. Mama a zis că limba rusă va fi de viitor. La facultate, fiii de muncitori și de țărani aveau locurile lor asigurate și bursă, iar ceilalți candidați concurau pentru un loc și cei care reușeam să intrăm tot nu primeam bursă. Când am început anul doi, s-a schimbat această politică și bursele se distribuiau pe baza rezultatelor. După aceea, am început a doua facultate, secția română-franceză, urmând să fiu profesoară de limbi străine și română.

Lipowaner-russische Minderheit / Minoritatea rușilor lipoveni

Dr. Alexandr Varona

geb. 1973, Dozent der Universität Bukarest

Nach dem Zweiten Weltkrieg wurden die russische Sprache und Kultur mit ihrer sowjetischen Prägung auf offizieller Ebene gefördert. So wurden in den von Lipowaner-Russen bewohnten Ortschaften Schulen mit russischer Unterrichtssprache eröffnet. Gleichzeitig wurde die kommunistische Ideologie gefördert – eine atheistische Ideologie, die sich negativ auf den Zusammenhalt der Gemeinschaft auswirkte. Infolge der Kollektivierung waren die meisten Lipowaner-Russen gezwungen, ihre Gemeinschaften zu verlassen, sich anderswo Arbeit zu suchen und ihre traditionellen Berufe aufzugeben. 

Mein Vater war am Ende des Krieges 14 Jahre alt. Mit 15 arbeitete er auf den sogenannten Jugendbaustellen und schrieb sich später an der Pädagogischen Schule mit russischer Unterrichtssprache in Bukarest ein, um Lehrer an Schulen für Lipowaner-Russen zu werden. Nach dem Abzug der sowjetischen Truppen aus Rumänien im Jahr 1958 wurden die russischsprachigen Schulen geschlossen und Russisch blieb nur noch als Fremdsprache im Lehrplan erhalten. 

In meinen ersten Lebensjahren spürte ich keinen politischen Druck. Damals wurde eine sozialistische Nationalkultur gefördert. In der fünften Klasse hatten wir wöchentlich eine Stunde politische Information, in der uns der Rumänischlehrer eine Zeitung brachte und uns daraus vorlesen ließ. 

Im Fall der Lipowaner-Russen lässt sich die ethnische Identität nicht von der religiösen trennen. Beide wurden von der kommunistischen Epoche beeinflusst. Die Altorthodoxe Kirche nahm eine Haltung formaler Loyalität gegenüber dem Staat ein und beteiligte sich an den Konferenzen der Religionsgemeinschaften, um weiter bestehen zu können. Dennoch wurde in den Schulen nicht über Religion gesprochen und die Kirche war nicht in den Bildungsprozess eingebunden. 

Trotz dieses „modus vivendi“ hatten wir in der sechsten Klasse eine Unterrichtsstunde in wissenschaftlichem Atheismus, in der uns die evolutionäre Auffassung im Gegensatz zur Bibel vermittelt wurde. Ich war überrascht, im schulischen Umfeld überhaupt etwas über Religion zu hören. Was die liturgische Sprache der Lipowaner-Russen betrifft, lernte ich sie in den Ferien beim örtlichen Priester. Die Kurse in Kirchenslawisch waren zwar halb illegal, erregten jedoch nicht die Aufmerksamkeit der Securitate – man hielt sich an ein stilles Abkommen: „Ihr mischt euch nicht in unsere Angelegenheiten ein und wir mischen uns nicht in eure ein.”

n. 1973, conferențiar universitar al Universității București

După cel de-al Doilea Război Mondial, limba și cultura rusă, cu specificul lor sovietic, au fost promovate la nivel oficial. Astfel, s-au deschis școli cu predare în limba maternă rusă în localitățile populate de rușii lipoveni. În același timp, a fost promovată ideologia comunistă – o ideologie atee, care a avut un efect negativ asupra coeziunii comunității. În urma colectivizării, majoritatea rușilor lipoveni au fost nevoiți să își părăsească comunitățile, să își caute locuri de muncă în alte părți și să renunțe la profesiile tradiționale. 

Tatăl meu avea 14 ani la sfârșitul războiului. La 15 ani a muncit pe șantierele tineretului, iar ulterior s-a înscris la Școala Pedagogică cu Predare în Limba Rusă din București, pentru a deveni învățător în școlile dedicate rușilor lipoveni. Odată cu retragerea trupelor sovietice din România din 1958, școlile cu predare în limba rusă s-au închis, rusa rămânând în programă doar ca limbă străină. 

În primii mei ani de viață, nu am simțit presiunea politică. Pe atunci se promova o cultură națională socialistă. În clasa a cincea, aveam o oră de informare politică pe săptămână, în cadrul căreia profesorul de limba română ne aducea un ziar și ne punea să citim. 

În cazul rușilor lipoveni, identitatea etnică nu poate fi separată de cea religioasă, ambele fiind afectate de epoca comunistă. Biserica Ortodoxă de Rit Vechi a adoptat o atitudine de loialitate formală față de stat, participând la conferințele cultelor pentru a putea continua să funcționeze. Totuși, în școli nu se vorbea despre religie, iar biserica nu era implicată în procesul de educație.

În ciuda acestui „modus vivendi”, în clasa a șasea am avut o oră de ateism științific, unde ne era prezentată concepția evoluționistă în opoziție cu Biblia. Am fost uimit să aud despre religie în mediul școlar. Cât despre limba liturgică a rușilor lipoveni, am învățat-o în timpul vacanțelor de la preotul local. Cursurile de slavonă, deși semi-clandestine, nu au atras atenția Securității, respectându-se un acord tacit: „Voi nu vă băgați în treaba noastră, iar noi nu ne băgăm în a voastră”.

Roma-Minderheit / Minoritatea romă

Luminița Mihai-Cioabă

geb. 1957, Präsidentin der Roma-sozialkulturellen Stiftung “Ion Cioabă”

Die Roma waren Nomaden, um ihren Beruf auszuüben. Sie investierten ihren Reichtum ausschließlich in Goldmünzen und ihr Zuhause bestand aus dem Wagen, dem Pferd und der Familie. Jemand musste den ersten Schritt zur Anpassung der Gemeinschaft machen. Inspiriert von seinem Vater wollte Ion Cioabă zum Bulibașa der Roma werden, ihrem Anführer. Obwohl Gold weiterhin die Hauptinvestition blieb, baute mein Vater ein Haus und schickte seine Kinder zur Schule. In den 1980er-Jahren gründete er in Hermannstadt eine Werkstatt für Metallbeschläge und Federn, in der die ganze Familie arbeitete.

1986 begann eine Verfolgung der Roma, verdeckt vom sicherheitsstaatlichen Regime. Obwohl die Roma ein fleißiges Volk sind, gab es mehrere Personen, die nicht arbeiten wollten und Geld von den Roma verlangten. Die Roma hatten es satt ihnen Geld zu geben und meldeten sie den Behörden. Die Miliz verhaftete und schlug sie. Um zu entkommen, mussten die Opfer falsche Protokolle über die Dukaten von Franz Joseph (die Goldmünzen, die wir als Halskette um den Hals tragen) unterschreiben. 

Ion Cioabă, inzwischen Bulibașa, wurde von den Roma gebeten einzugreifen und er erhielt eine Audienz bei General Nuță, der sagte: „Herr Cioabă, ist jemand zu Ihnen gekommen, um Gold von Ihnen zu verlangen? Kümmern Sie sich um Ihre Angelegenheiten. Wir müssen unsere Arbeit machen.“

Da er den General verärgert hatte, wurde mein Vater in Bad Felix festgenommen und nach Hermannstadt gebracht, wo die Roma aus der Werkstatt verhaftet und geschlagen wurden. Eine Frau erlitt nach den Schlägen der Polizei auf der Treppe eine Fehlgeburt und starb kurz darauf. Ich selbst wurde geschlagen, aber freigelassen. Ich informierte die Roma-Gemeinschaften im Ausland, die von der Ungerechtigkeit berichteten. 

Mein Vater blieb in Haft. Meine Familie ging zur Militärstaatsanwaltschaft nach Kronstadt. Die Kinder schrieben handschriftliche, kindliche, aber provokative Aussagen für die Behörden. Am Bartolomeu-Bahnhof wurde der Zug angehalten und die Roma wurden von bewaffneten Behörden evakuiert. So begannen die Roma tatsächlich ihre erste Revolution. 

Mein Vater erhielt 15 Jahre Haft und der Großteil der Familie wurde inhaftiert. Ich entkam, weil ich früher in Kronstadt angekommen war. Durch Verkleidung wurde ich von der Miliz nicht entdeckt und konnte die zu Hause gebliebenen Kinder versorgen. Um meinen Bruder zu befreien, musste ich den Behörden viel Gold geben.

n. 1957, președinte al Fundației socioculturale rome „Ion Cioabă”

Romii erau nomazi pentru a-și practica meseria. Ei investeau bogăția doar în monezi de aur, iar casa lor era căruța, calul și familia. Cineva trebuia să facă primul pas în adaptarea comunității. Inspirat de tatăl său, Ion Cioabă dorea să devină bulibașa romilor, conducătorul lor. Deși aurul rămânea principala investiție, tatăl meu a construit o casă și și-a dat copiii la școală. În anii ’80, a înființat la Sibiu un atelier de nichelaj și de arcuri, unde lucra toată familia. 

În anul 1986 a început o prigoană împotriva romilor, acoperită de regimul securist. 

Deși romii sunt un popor harnic, au existat mai multe persoane cărora nu le plăcea să muncească și care cereau bani de la romi. Aceștia se săturaseră să le dea bani și de aceea au fost pârâți la autorități. Miliția îi aresta și îi bătea, iar pentru a scăpa, victimele semnau procese-verbale false despre ducații Franz Joseph (banii de aur pe care îi purtăm în salba de la gât). 

Tatăl Ion Cioabă, devenit bulibașa, a fost rugat de către romi să intervină și a fost primit în audiență, la generalul Nuță, care i-a spus: „- Domnule Cioabă, a venit cineva la dumneata să vă ceară aur? Vezi-ți de treabă. Noi trebuie să ne facem treaba noastră”. Fiindcă l-a supărat pe general, tata a fost arestat la Băile Felix și adus la Sibiu, unde romii de la atelier au fost arestați și bătuți. O femeie a avortat pe scările poliției în urma bătăilor și la scurt timp a murit. La rândul meu, am fost lovită, dar am fost eliberată. Am anunțat comunitățile rome din străinătate, care au răspândit vestea nedreptății. 

Tatăl meu a rămas în arest. Familia mea a plecat la Procuratura Militară din Brașov. Copiii au scris declarații de mână, copilărești, dar provocatoare pentru autorități. În gara Bartolomeu, trenul a fost oprit și romii evacuați de către autoritățile înarmate. Astfel, romii au început de fapt prima revoluție. Tatăl meu a primit 15 ani de închisoare, iar majoritatea familiei a fost închisă. Eu am scăpat, deoarece ajunsesem mai devreme în Brașov. Deghizându-mă, nu am fost descoperită de miliție și am putut aproviziona copiii rămași acasă. Pentru a-mi elibera fratele, a trebuit să dau mult aur autorităților.

Dr. Gheorghe Sarău

geb. 1956, Professor Emeritus der Universität Bukarest

In der kommunistischen Zeit setzten sich sowohl Roma als auch Rumänen für die Förderung der Roma-Kultur und der Romani-Sprache ein. Ich wurde in einer Gemeinde mit wenigen Roma geboren und lebte zwischen 1971 und 1978 in Turnu Măgurele, wo ich in einem Roma-Viertel die Romani-Sprache zu hören bekam. In der Schule, an der Universität und in meiner Freizeit lernte ich mehrere Sprachen, die mir beim Studium der Romani-Sprache und der Roma-Kultur halfen.

Im letzten Studienjahr schenkte mir meine Russischprofessorin einen Koffer voller Bücher in Russisch und Bulgarisch. In einer bulgarischen Zeitschrift entdeckte ich einen Artikel über die Etymologie des Wortes „topor“ (Axt) mit Bezug auf Rumänisch und Romani. Die Quellen waren die Bücher von Jean-Alexandre Vaillant. In der Bibliothek lieh ich mir die beiden Werke aus und schrieb von Hand eine kleine 13-seitige Grammatik, nachdem ich die Sprache studiert hatte. Die Bibliothekare unterstützten mich beim Umgang mit den Büchern, und nach zwei Jahren erstellte ich einen historiographischen Ansatz zur Sprache und Folklore der Roma in Rumänien. Obwohl der Linguist Alexandru Rosetti von dem Manuskript begeistert war, erklärte Alexandru Graur, dass „bei uns nicht mehr über Zigeuner geschrieben wird“, und 1985 erhielt ich das Urteil, dass eine Veröffentlichung nicht möglich sei. Manchmal blockierten die Nachfolger die Einsendung von Manuskripten, da sie wussten, dass sie von der Zensur im Kulturministerium nicht genehmigt würden. 

Dennoch entdeckte ich den Artikel „Beobachtungen über die Zigeunersprache“ von Marin Crețu, veröffentlicht 1969. Weitere Initiativen zur Förderung der Roma-Kultur waren die Studien von Lucian Cherata oder die Bemühungen des Schriftstellers Valerică Stănescu, dessen Veröffentlichung von den kommunistischen Entscheidungsträgern unter dem Vorwand eines fehlenden Papiers blockiert wurde. Seine Tochter, später aktiv in der Förderung der Romani-Sprache und -Kultur, wurde an der Universität abgelehnt. Ihr Vater wandte sich an den Dekan, um den Grund für die Ablehnung zu erfahren. Da das Büro mit versteckten Mikrofonen abgehört wurde, nahm der Dekan einen Stock und schlug auf das Bild von Ceaușescu, während er sagte: „Herr, verstehen Sie nicht? Deshalb kommt sie nicht rein, verstehen Sie endlich!“

Die Sprache konnte in gewissem Maße gefördert werden, abhängig vom Wohlwollen der Menschen. Damals kursierte eine Anekdote: Im Kommunismus braucht man zwei Leute – einen, der dich vorschlägt, und einen, der dich unterstützt.

n. 1956, profesor emerit al Universității București

În perioada comunistă, atât romii, cât și românii au militat pentru promovarea culturii rome și a limbii romani. M-am născut într-o comună cu puțini romi și, între 1971 și 1978, am trăit în Turnu Măgurele, unde am intrat în contact cu limba romani într-un cartier de romi. La școală, facultate și în timpul liber am învățat mai multe limbi, care m-au ajutat în studiul limbii romani și a culturii rome. 

În ultimul an de facultate, profesoara mea de rusă mi-a dăruit un geamantan cu cărți în limba rusă și bulgară. Într-o revistă bulgară am descoperit un articol despre etimologia cuvântului „topor”, cu referiri la română și romani. Sursele erau cărțile lui JeanAlexandre Vaillant. De la bibliotecă am împrumutat cele două opere și am scris de mână o mică gramatică de 13 pagini, după ce, anterior, studiasem limba. Bibliotecarii m-au sprijinit prin administrarea cărților, iar după doi ani am realizat un studiu istoriografic al limbii și folclorului romilor din România. 

Deși lingvistul Alexandru Rosetti a fost încântat de manuscris, Alexandru Graur a afirmat că „la noi nu se mai scrie despre țigani”, iar în 1985 am primit verdictul că nu e posibilă publicarea. Se oprea trimiterea manuscriselor, știindu-se că nu vor fi aprobate de către cenzura de la Ministerul Culturii. 

Totuși, am descoperit articolul „Observații asupra limbii țigănești” al lui Marin Crețu, publicat în 1969. Printre alte inițiative de promovare a culturii rome se numără studiul lui Lucian Cherata sau eforturile scriitorului Valerică Stănescu, căruia decidenții comuniști i-au blocat publicarea sub pretextul lipsei de hârtie. Fiica lui Stănescu, care avea mai târziu să devină activă în promovarea limbii și culturii rome, a fost respinsă la facultate, iar tatăl ei l-a abordat pe decanul facultății pentru a afla motivul. Fiindcă biroul era ascultat cu microfoane ascunse, decanul a luat un băț și lovea în tabloul lui Ceaușescu spunând: „Domnule, nu înțelegi? Din cauza asta nu intră, înțelege o dată!” 

Limba se putea promova întro anumită măsură, depinzând de bunăvoința oamenilor. Pe atunci, circula o anecdotă: În comunism îți trebuie doi oameni – unul să te propună și unul să te susțină.

Tatarische Minderheit / Minoritatea tătară

Dr. Aledin Amet

geb. 1967, ehemaliger Abgeordneter des rumänischen Parlaments

Viele Tataren wurden aus politischen Gründen inhaftiert und als „Kulaken“ abgestempelt. Mein Großvater wurde nur deshalb ins Gefängnis gesteckt, weil er als Kulak galt, obwohl er in Wirklichkeit nichts anderes war als ein fleißiger Mensch, der sich seiner Gemeinschaft gewidmet hatte. Man muss jedoch anerkennen, dass es einige – nicht viele – Personen gab, die inhaftiert wurden, weil sie der Legionärsbewegung angehört hatten. Dennoch mussten die meisten Tataren leider aus Gründen des „Tatarismus“ ins Gefängnis. Das heißt, weil sie ihren tatarischen Brüdern aus der Krim geholfen hatten, die infolge der Deportationen von 1944 nach Rumänien geflohen waren. 

Unsere Großeltern kümmerten sich um uns, während unsere Eltern arbeiteten. Ich sprach mit ihnen ausschließlich Tatarisch. Leider wurde der Prozess des Sprachverlusts innerhalb der Gemeinschaft durch die Abschaffung der Schulen mit tatarischer Unterrichtssprache verstärkt, einschließlich des Theologischen Seminars in Medgidia, das eine besondere Ausbildung für Imame bot. Der Islam half uns, unsere ethnische Identität während der kommunistischen Zeit nicht zu verlieren. Bis 1989 waren die Umstände für den Erhalt der Identität jedoch nicht günstig, auch wenn wir nicht so stark betroffen waren wie andere muslimische Gemeinschaften in Nachbarländern, etwa in Bulgarien, wo eine Bulgarisierung der Namen durch das Suffix „-ov“ erzwungen wurde. Wir konnten unsere religiöse Identität bewahren, während die Imame unsere ethnische Identität aufrechterhielten.

Da Tataren und Türken beide sunnitische Muslime sind, ist eine strikte Trennung zwischen diesen beiden Elementen nicht immer möglich – im Gegensatz zu anderen ethnischen Gemeinschaften, etwa den Bulgaren, die entweder orthodoxe Christen oder Katholiken sein können. Die Imame hielten die Gemeinschaft zusammen und sicherten die Weitergabe der tatarischen Kultur.

n. 1967, fost deputat în Parlamentul României

Mulți tătari au fost închiși din motive politice, sub eticheta de chiaburi. Bunicul meu a făcut închisoare doar pentru că a fost considerat chiabur. În realitate, el nu a fost decât un om harnic, care s-a dedicat comunității. Trebuie să recunoaștem că au existat câțiva membri – nu mulți – care au fost închiși pentru că au făcut parte din mișcarea legionară. Totuși, cei mai mulți dintre tătari, din păcate, au făcut închisoare pe motive de tătărism, adică pentru faptul că și-au ajutat frații tătari din Crimeea, refugiați în România în urma deportării din 1944. 

Bunicii erau cei care aveau grijă de noi în timp ce părinții erau la lucru, iar eu vorbeam doar limba tătară cu ei. Din păcate, procesul de uitare a limbii în cadrul comunității a fost accentuat de desființarea școlilor cu predare în limba tătară, inclusiv a Seminarului Teologic din Medgidia, care oferea o pregătire deosebită imamilor. 

Religia islamică este cea care ne-a ajutat să nu ne pierdem identitatea etnică în perioada comunistă. Până în 1989, vremurile nu au fost propice conservării identității, deși nu am fost atât de afectați precum alte comunități musulmane din țări vecine, cum a fost cazul Bulgariei, unde s-a forțat bulgarizarea numelor prin sufixul „-ov”. Ne-am putut păstra identitatea religioasă, iar imamii au fost cei care au menținut și identitatea etnică. Deoarece tătarii și turcii sunt cu toții musulmani suniți, o separare strictă între cele două elemente nu este întotdeauna posibilă, spre deosebire de alte comunități etnice, de exemplu bulgarii, care pot fi creștini ortodocși sau catolici. Imamii au ținut comunitatea unită și au asigurat perpetuarea culturii tătare.

Ungarische Minderheit / Minoritatea maghiară

Iuliu Winkler

geb. 1964, Mitglied des Europäischen Parlaments

Um sagen zu können, was es bedeutete, ein ethnischer Ungar in der kommunistischen Zeit zu sein, muss ich mit den Jahren nach dem Zweiten Weltkrieg beginnen, als ich noch nicht geboren war. Die erste Begegnung meiner Familie mit Ungerechtigkeit aus ethnischen Gründen war 1945, als die Familie Winkler aus Straßburg am Mieresch den Befehl erhielt, innerhalb von 48 Stunden einen Mann zur Wiederaufbauarbeit in die UdSSR zu schicken. Mein Großvater war kränklich und es war ungewiss, ob er zurückkehren würde. Mein Vater war 15 Jahre alt, mein Onkel 13, also zu jung für ein derart tödliches Abenteuer. So wurde mein Vater nach Sibirien geschickt und kehrte nach zwei Jahren zurück. 

Er studierte Wirtschaft in Klausenburg, doch 1953 durfte er die letzte Prüfung nicht ablegen, weil er nicht aus einem „gesunden“ Arbeiterumfeld stammte. Er war gezwungen, sich zwei Jahre in einer Arbeiterstadt „zu läutern“. Er wählte Eisenmarkt, die einzige transsilvanische Stadt auf der Liste, um sich von den „Sünden des Kapitalismus“ zu reinigen. Dort lernte er meine Mutter kennen, eine Buchhalterin, und Eisenmarkt wurde mein Geburtsort. Obwohl er Chefbuchhalter im städtischen Krankenhaus hätte werden können, wurde er abgelehnt, weil er kein Parteimitglied war. 

Meine mütterlichen Großeltern, Bauern aus Dörfern bei Eisenmarkt, wurden in den 1950er Jahren durch die Kollektivierung ihres Landes beraubt. Auf ihrem Gelände wurde später die Schule gebaut, die ich besuchte. 

Meine Eltern wollten, dass ich Fremdsprachen lerne: Ich ging in einen deutschen Kindergarten und dann in eine ungarische Grundschule. In den 1970er Jahren wurde der Unterricht in den Minderheitensprachen schrittweise eingeschränkt. Nach der vierten Klasse setzte ich auf Drängen meiner Mutter in rumänischer Sprache fort, um bessere Chancen im Leben zu haben – ein sprachlicher Opportunismus, der bei Minderheiten üblich war. 

Ein weiterer Opportunismus war die Berufswahl. Ich bestand das Abitur mit dem Durchschnitt 10 (fehlerfrei). Obwohl mich Wirtschaft anzog, benötigte das sozialistische Regime der 1980er Jahre keine Wirtschaftsexperten, höchstens Buchhalter. Bevorzugt wurden Ingenieure. Deshalb entschied ich mich, Ingenieurwesen in Temeswar zu studieren. Nach dem Studium arbeitete ich die ersten Jahre in einem staatlichen Betrieb.

n. 1964, membru al Parlamentului European

Pentru a putea spune ce înseamnă să fii un etnic maghiar în perioada comunistă, trebuie să încep cu anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când eu încă nu eram născut. Prima întâlnire a familiei mele cu nedreptatea pe motive etnice a fost în 1945, când familia Winkler din Aiud a primit ordin să trimită, în 48 de ore, un bărbat, la muncă de reconstrucție în URSS. Bunicul meu era bolnăvicios și nu se știa dacă s-ar mai întoarce. Tatăl meu avea 15 ani și jumătate, iar unchiul 13, fiind prea tânăr pentru o asemenea aventură ucigașă. Astfel, tatăl meu a plecat în Siberia și s-a întors acasă după doi ani. 

A studiat economia la Cluj, dar în 1953 nu i s-a permis să susțină ultimul examen, deoarece nu provenea dintr-un mediu „sănătos”, muncitoresc. A fost obligat să se „purifice” doi ani într-un oraș muncitoresc. A ales Hunedoara, singurul oraș transilvănean de pe listă, pentru a se curăța de „păcatele capitalismului”. Acolo a cunoscut-o pe mama, contabilă, iar Hunedoara a devenit locul meu natal. Deși ar fi putut fi contabil-șef la Spitalul Municipal, a fost refuzat, pentru că nu era membru de partid. 

Bunicii materni, agricultori din sate de lângă Hunedoara, au fost deposedați de pământ prin colectivizarea anilor ’50. Pe terenul lor a fost construită școala unde am învățat mai târziu.

Părinții au vrut să învăț limbi străine: am mers la grădiniță germană, apoi la școală primară maghiară. În anii ’70, învățământul în limbile minorităților s-a restrâns treptat. După clasa a patra, la insistențele mamei, am continuat în română, pentru șanse mai bune în viață — un oportunism lingvistic comun minorităților. 

Un alt oportunism era alegerea profesiei. Am luat examenul de Bacalaureat cu media 10. Deși mă atrăgea economia, în anii ’80 regimul socialist nu avea nevoie de economiști, eventual de contabili, dar preferații rămâneau inginerii. De accea am ales să studiez ingineria la Timișoara. După facultate, am lucrat primii ani într-o întreprindere de stat.

László Tőkés 

geb. 1952, Bischof Emeritus der Reformierten Kirche in Rumänien und ehemaliger stellvertretender Vorsitzender des Europäischen Parlaments

Meine Geschichte beginnt mit wachsendem Widerstand gegen das atheistisch-kommunistische Regime. Der Einfluss des Kommunismus nahm während Ceaușescus Herrschaft immer mehr zu, der dem abscheulichen Beispiel Chinas folgte. Unter dem Zeichen der Einheit wollte das Regime Rumänien homogenisieren. Nach diesen ideologischen Vorstellungen folgte eine Politik der erzwungenen Assimilation durch die Securitate. Besonders die Kirchen der Minderheiten gerieten ins Visier. 

Kirchliches Wirken wurde vollständig eingeschränkt. Religiöse und kirchliche Literatur durfte nicht veröffentlicht werden. Die Niederländische Kirche schenkte uns zehntausend Bibeln auf Ungarisch, doch sie landeten in der Papiermühle und wurden zu Toilettenpapier verarbeitet. Die Bischöfe jener Zeit waren Opportunisten und Verräter von Nation und Religion, die von der Securitate als Werkzeuge gegen die Priesterschaft und die Gemeindemitglieder eingesetzt wurden. Zunächst erhob ich mich gegen diese korrupte Kirchenführung. Ich stamme aus einer Familie reformierter Pfarrer in Siebenbürgen und studierte am Protestantischen Theologischen Institut in Klausenburg auf Ungarisch. Mein Hauptanliegen war es, die Mauer des Schweigens einzureißen, da sich niemand erlaubte, ein Wort des Protests zu äußern. Schon als Student stellte ich mich auf moderate, aber konsequente Weise gegen die Diskriminierung der Reformierten Kirche und damit auch gegen die Ausgrenzung der ungarischen Minderheit. 

Ich wirkte in Kronstadt, Desch und Temeswar. Aufgrund meiner abweichenden Haltung wurde ich zwischen 1984 und 1986 aus dem Pfarrdienst entlassen. Durch internationalen Druck hinsichtlich meiner Behandlung wurde ich in Temeswar wieder eingesetzt. 

Mit der Einführung der Systematisierung war das gesamte ungarische Erbe und das nationale Kulturgut in Gefahr. Aus diesem Grund legte ich zusammen mit den reformierten Pfarrern in Temeswar eine Eingabe gegen die Systematisierung vor, die auch international verbreitet wurde. Dies führte zu meiner Vertreibung und einer zweiten Verfolgung. 

Am 15. Dezember 1989 versammelten sich die reformierten Gemeindemitglieder vor meinem Haus als Zeichen der Solidarität. In den folgenden zwei Tagen schlossen sich auch andere Einwohner Temeswars an, unabhängig von Religion oder Ethnie. Es entstand eine lebendige Solidaritätskette, die sich vom Haus um die Kirche erstreckte und den Straßenverkehr stoppte. Diese Solidaritätsdemonstration verwandelte sich in eine Protestaktion gegen das kommunistische Regime. Zum ersten Mal wurde gerufen: „Nieder mit Ceaușescu! Freiheit!”

n. 1952, episcop emerit al Bisericii Reformate din România și fost vicepreședinte al Parlamentului European

Povestea mea începe cu o activitate crescândă împotriva regimului ateist-comunist. Impactul comunismului a crescut tot mai mult în timpul lui Ceaușescu, care a urmat exemplul odios al Chinei. Acesta a dorit, sub semnul unității, să omogenizeze România. Potrivit acestor concepte ideologice, a urmat o politică de asimilare forțată prin prisma Securității. Ținta specială a Securității au fost chiar bisericile minoritare. 

Activitatea bisericească a fost pusă sub restricție totală. Literatura religioasă și bisericească nu a putut fi editată. Biserica Olandeză ne-a dăruit zece mii de Biblii în maghiară, dar acestea au ajuns la moara de hârtie și au fost transformate în hârtie igienică. Episcopii din acea vreme au fost oportuniști și trădători de neam și de religie, fiind folosiți ca unelte de către Securitate, împotriva preoțimii și enoriașilor. 

În primul rând, m-am ridicat împotriva acestei conduceri bisericești corupte. Provenind dintr-o familie de preoți reformați din Transilvania, am studiat la Institutul Teologic Protestant din Cluj-Napoca, în limba maghiară. Ideea mea principală era să fie demolat zidul tăcerii, deoarece nimeni nu își permitea să spună un cuvânt de protest. Încă din studenție m-am ridicat într-un mod moderat, dar consecvent, împotriva discriminării Bisericii Reformate și, implicit, împotriva marginalizării a minorității maghiare. 

Am activat în Brașov, Dej și Timișoara. Din cauza atitudinii mele disidente, am fost dat afară din preoție între 1984 și 1986. Datorită presiunii internaționale asupra tratamentului la care am fost supus, am fost reactivat la Timișoara. 

Prin introducerea sistematizării, tot patrimoniul maghiar și tezaurul național erau în pericol. Din acest motiv, am înaintat, împreună cu preoții reformați din Timișoara, un memoriu împotriva sistematizării, difuzat și la nivel internațional. Aceasta a dus la evacuarea mea și la a doua persecuție. 

Pe 15 decembrie 1989, enoriașii reformați s-au strâns în jurul casei mele în semn de solidaritate. În decursul următoarelor două zile, s-au alăturat și ceilalți locuitori ai Timișoarei, indiferent de religie sau etnie. S-a creat un lanț viu de solidaritate, care s-a extins din fața casei mele în jurul bisericii, oprind circulația pe stradă. Această manifestație a solidarității s-a transformat într-o demonstrație împotriva regimului comunist. Atunci s-a strigat pentru prima dată: „Jos Ceaușescu! Libertate!”

©Urheberrecht. Alle Rechte vorbehalten.

Information icon

Wir benötigen Ihre Zustimmung zum Laden der Übersetzungen

Wir nutzen einen Drittanbieter-Service, um den Inhalt der Website zu übersetzen, der möglicherweise Daten über Ihre Aktivitäten sammelt. Bitte überprüfen Sie die Details in der Datenschutzerklärung und akzeptieren Sie den Dienst, um die Übersetzungen zu sehen.